jueves, 14 de marzo de 2013








Noaptea, pe drumurile Italiei

Piazza San Pietro
                                                       Fântânile Romei




        Arbori fluizi, cu rădăcini pierdute departe, sub păduri 
care nu mai există, fântânile Romei produc, fără anotim­puri, răcoare şi sunet. Sânt singurii arbori care dispreţuiesc trecerea anotimpurilor şi singurii care atentează la viaţa geometriei. Construcţii lichide, pe care arhitecţii şi sculp­torii Romei le-au ridicat la încrucişări de drumuri şi-n umbra templelor, ele îşi păstrează volumele intacte. Ca o materie zidită. De sute de ani îşi mişcă aceste volume în spaţiile de început, fără prăbuşiri, refuzând intrarea în lumea ruinurilor. Şi tocmai această mişcare continuă e cea care le dă viaţă, îndepărtând de trunchiurile lor înscrierea concentrică a inelelor vîrstei. Sînt multe temple care s-au prăbuşit, la Roma, fântânile continuă să-şi sune, lângă vo­lume dispărute, crengile lor fără de frunze, dar pline de murmur. Viaţa lor, asemeni celei a fluviilor — rădăcină fără vârstă — nu se poate măsura de aceea de nimeni. Flu­viile au fost şi ele, la naştere, tot fântâni, şi multe se întorc în formele dintâi. Norii sânt, la rândul lor, fântâni de ceaţă răsturnate, iar fulgerele sânt fluvii pe care izvoarele co­boară pe pământ, atunci când cerul devine neîncăpător pentru zgomote şi întuneric.
Sânt multe fântâni la Roma şi locuitorii oraşului se strâng în jurul lor, aşa cum se strâng (tot arborii!) în grădinile publice. Sânt ceasuri cînd Roma trăieşte, parcă, numai prin arbori. De altfel, pentru străini, Cetatea Eternă nu poate deveni apropiată decât prin ruinuri, grădini şi fântâni. Co­municarea directă cu farmecul ei nare să se facă fără cu­vinte, prin agonia primelor şi prospeţimea înmărmurită a celorlalte.
Fontana di Trevi, se spune, este cea mai frumoasă dintre toate fântânile. Dar gloria ei pare „ajutată" : mai întâi, legenda :
Încă o zi şi Aurora, lăsând pe Titon, ale zeiţei
Arcadiene-o privi pontificale serbări.
Tot astăzi te-a primit în templu, soră-a lui Turnus,
Unde Câmpul lui Mars de-apa Virgină-i scăldat.
(Fastele, I, 461—64)
Soldaţii lui Agrippa (el tronează, de sus, de pe capitelul coloanelor albe) ar fi trecut pe Câmpul ars de secetă şi o fecioară romană le-a arătat izvorul cu apă — virgenea acqua — Agrippa a cules această apă pentru termele lui, inaugurate la 9 iunie anul 19 î.e.n. Apeductul său stră­bătea pînă la Câmpul lui Marte, 21 de kilometri, aducând la Roma, în fiecare zi, 158 000 de m.c. de apă. După „aju­torul" dat de legendă, urmează cel al istoriei : pe conduc­tele şi canalele subterane ale apeductului lui Agrippa, terminate de Cezar, în anul 537 e.n. goţii au forţat intrarea în Cetatea Eternă. Apeductul rezistase cinci secole şi, după agonia de un mileniu, cam în 1562, Pius al IV-lea de Medici 1-a restaurat pentru ultima dată. De-atunci, Acqua Virgo alimentează cu murmur şi răcoare Fontana di Trevi. Fontana di Barcaccia, Navona şi Farnese...

Fontana di Trevi îşi mai datorează gloria şi legendei artificiale construită de turism : toţi cei care vin la Roma aruncă în bazinul acesteia banul de care se leagă speranţa unei călătorii viitoare. Toţi rătăcitorii vor să revină la Roma şi bazinul fântânii e plin eu monede din toată lumea. M-am uitat în oglinzile lui, într-un ceas de amiază, când lumina soarelui cădea vertical şi am descoperit, lângă fişicurile de 5, 10, 50 sau 108 de lire italiene, sferturi de dolari americani — în definitiv, pajura care sigilează cu aripile ei această monedă e tot romană ! — cele trei tulpini alpine ale florilor de pe şilingul austriac, pajura — tot pajura ! — celor cinci pesetas spaniole, profilul de leu al mărcii germane, scudul portughez, mitologia financiară a Africii, pesoşii mexicani, cu dimensiunile lor impunătoare, quetzalul guatemalez, o galerie întreagă de prinţi detronaţi şi dictatori zidiţi prin viclenie. Un adevărat muzeu acvatic de numismatică contemporană din care — am fost nespus de fericit cînd le-am identificat — nu lipseau monedele noastre de la 5 bani până la 3 lei...
         Dar adevărata glorie a acestei fântâni se datoreşte şcolii de sculptură a lui Bernini, mai exact lui Nicola Salvi care i-a stabilit volumele mişcătoare de azi în 1762. Palatul Poli a primit-o pe una din faţadele sale. Ocean tronează între coloanele centrale ale acestei faţade, vegheat, din nişele vecine, de statuile della Salubritá şi del'Abondanza. Mar­mura trupurilor lor se modelează frumos, în cei doi cai marini — il cavallo sfrenato (cabrat) şi il cavallo placido, obosit de drum, în cochilii şi arbori. Tritoni şi driade îşi răcoresc fuga în albastrul curat al bazinului şi volumele fluide — pânze, jeturi, vârtejuri, ţâşniri arcuite de gravi­tate — îşi sună mişcarea până în străzile vecine. Fontana di Trevi se aude de departe jucându-şi cascadele şi timpul. E firesc, de aceea, să fie cea mai frumoasă dintre toate. Parcă au ştiut asta şi Clement al XlII-lea (cărţile notează Clement al Xll-lea) şi Pius al IV-lea de Medici, numele lor fiind gravat frumos, în literă dreaptă, deasupra mur­murului.
Turistului, însă, i se va spune cu totul altceva despre această fântână, îndepărtîndu-1 de la frumuseţea ei reală : Palatul Poli a fost evaluat acum doi ani la un miliard două sute de milioane de lire...
Dar turistului îi rămâne să admire sunetul şi răcoarea celorlalte fântâni, mai puţin încărcate de legendă : del Tritone — patru delfini arcuindu-şi cozile sub scoica imensă pe care stă instalat tritonul şi şuieră prin răsucirea marmurii în formă de melc antilez, ultimul jet lichid, lu­crare aparţinând de data asta chiar lui Bernini, aflată în piaţa Barberini ; della Barcaccia, barcă de marmură — le­genda spune că aici s-a oprit, cîndva, o barcă adevărată — spre care privesc tinerii fără calendar de pe cele o sută patruzeci de căderi în trepte care alcătuiesc, împreună, Piaţa Spaniei ;
Quirinal, cu cei doi fraţi Castor şi Polux, abia coborîţi de pe caii lor ; fîntîna albinelor, la capătul străzii Veneto, broaştelor (delle tartarughe), desen atribuit de legendă lui Rafael, dar realizat, sigur, în marmură, de Landini şi aflată în piaţa Matei ; fîntîna lui Moise din piaţa San Bernardo, care funcţionează cu apă — Acqua Felice — adusă tocmai din Colonna ; fîntîna naiadelor, din piaţa Esedra, ultima ridicată la Roma de Rutelli, cu sutele ei de curcubee care îmbrăţişează coloana de marmură li­chidă din centru, aventurată cu toată vigoarea spre cer, dar căzînd, frumos, sub formă de arbore.
Piazza Spaniei

Sînt multe fîntîni la Roma, dar meşteşugul fabricării lor s-a pierdut. Primele care s-au construit, cele din timpul Imperiului, au mai rămas în cărţi, unele în numele străzi­lor — Via della quattro fontane. Atunci, de mult, se pare că arhitecţii nu căutau răcoarea, ci sunetul: marmura lua forma stalactitelor şi prin capilaritatea acestora apa curgea cu sunet, putînd să creeze chiar melodii...
„Dacă cineva — spune Plinius — ar dori să calculeze cu exactitate cantitatea de apă pentru băi, case, cartiere şi suburbii, distanţa străbătută de aceasta, arcurile ridicate şi munţii perforaţi, va fi obligat să recunoască fără ocol că în lume nu există o altă minune."
Despre apeductele Romei aş fi dorit să scriu altfel, dar Plinius mi-a forţat mâna şi, dându-i dreptate, mă văd obli­gat să cifrez textul pe care nu l-am mai scris. Iată rezul­tatul :
— Appia, construit în 312 î.e.n. străbătea 16 km şi avea un debit zilnic de 115.000 m.c. Urmau altele nouă:
Vetus
272
63
277 000
Marcia
144
91
296 000
Iulia
125
40
104 000
Virgo
19
20
158 000
Augusta
10 e.n.
33
24 000
Claudia
38
68
209 000
Novus
38
86
300 000
Traiana
107
57
118 000
Alexandrina
226
20
21 000

Aşadar, 490 de kilometri şi 1 622 000 metri cubi de apă care, dacă toate aceste apeducte ar fi funcţionat simultan, ar fi intrat, zilnic, în Cetatea Eternă. 
         Nu cred că o metro­polă de azi s-ar ruşina cu o astfel de statistică. Munţii Simbruini din Campania, cu cele trei lacuri — Curtius, Ceruleus şi Anio Novus — perforaţi de Claudius („în­toarse apoi apele din Munţii Simbruini şi le aduse la Roma" — Tacit, Analele XI, 11—12), livezile de la 
Tivoii (Vetus şi Marcia), lacurile Alisetus — Martignano de azi — (August) şi Bracciano (Traian), distanţe temerare şi con­strucţii îndrăzneţe arcuindu-se în văzduh sau alergând pe sub pământ, lucrate din cărămidă şi piatră, împodobite cu marmură, iată doar câteva elemente care alcătuiesc uimi­rea lui Plinius. După modul de îngrijire al străzilor — Curato Viarum — August a instituit supravegherea ape­ductelor — Curator Aquarum — iar Agrippa a concretizat cel dintâi această instituţie, luându-şi acest nume de laudă meritată şi organizându-şi ajutoarele : asesori care făceau parte din senat, un tribun, un procurator, secretari, ingi­neri, lictori, sclavi mergeau de-a lungul apeductelor, con­trolau castelele de apă, îndepărtau de lângă aceste râuri artificiale, fie aeriene, fie subterane — orice construcţie la 30 de picioare — hotărau reparaţiile, instalarea de filtre şi bazine de decantare. Statio Aquarum, sediul central al acestei instituţii, se afla lângă templul Iuturnei. Legi, de­crete, legende şi epoci. Şi fluvii alergând ca nişte rădăcini spre fântânile Romei.
......................................................
Din Noaptea, pe drumurile Italiei – Bucureşti, 1968
Desenele autorului
© Rezervate toate drepturile